Eternitatea unei clipe....

M-a frământat mereu întrebarea aceasta: Cum aş putea să cuprind "eternitatea" unei clipe?
Retrăiesc mereu fiori rari ai unor momente ce par atât de îndepărtate şi totuşi... sunt atât de proaspete în mintea şi în sufletul meu, de parcă s-ar petrece aievea...
Eternitatea unei clipe... Oare cum s-o definesc?
Fiorul cald al unei îmbrăţişări...
Profunzimea nepătrunsă a unui sărut...
Senzaţia unică a urmelor chipului celui drag în palmele tale...
Privirea cu care il urmăreşti când pleacă...
Primul "te iubesc"...
Căldura pieptului pe care îţi aşezi capul...
Vocea... ochii... mâinile întinse spre tine...
Sunte clipe ce nu mor... sunt gesturi prinse într-o clipă ce nu o poţi uita... Sunt momente pe care timpul în trecerea lui nu le poate ofili!
Eternitatea unei clipe e exact ceea ce e mereu viu în inima mea...

Secunda care vine...

Oare dacă am şti ce ascunde secunda ce urmează, cum am aştepta-o? Ne-ar fi frică de ea? Sau am paşi spre ea cu indiferenţa nebunilor?

Oare dacă am şti că secunda care vine ar putea acoperi şi şterge nefericirea secundei ce-o trăim, ne-am mai teme de ea, sau am încerca să-i grăbim venirea?
Dar dacă secunda care vine are o soartă pe care o putem decide noi?
Oare aş putea schimba soarta secundei care vine? O hotărâre pe care trebuie s-o iau acum... sau o atitudine... sau o alegere pe care trebuie s-o fac...
Uneori, chiar dacă ştiu că prezentul îmi decide o parte din viitor, mă simt bine să trăiesc misterul secundei care vine şi s-o decopăr încet, ca pe un cadou din dimineaţa de Crăciun...
Şi dincolo de mister e aşteptarea a ceva nou şi gata să se întâmple, ceva ce îmi poate zgudui viaţa din temelii şi îmi poate aduce fericirea şi bucuria ce îmi lipsesc uneori în secunda aceasta... ceva ce e perfect în ochii mei...
Secunda care vine...